«

»

Print this Post

POVESTEA DESPRE CUM AM FOST ANUL TRECUT LA MARSILIA SA VAND COMIXURI ALTERNATIVE UNOR MAMICI CARE NU CREDEAU IN MINE

00000000002

 


 

Era 2013. Era mai. Şi eu făceam o tonă de comics, non-stop, zi de zi. Desenam cu detaşare sclavagistă. Stăteam degeaba într-un apartament din Bucureşti, ascultam metallica şi desenam nişte cadre cu drame. Toate personajele aveau replici din piesa One. Dup-aia ascultam the obsessed şi îmi pierea chefu de desenat. Rollins zicea că şi lui îi plăceau ăştia, că ar fi atât de doom şi atât de slow. Total diferiţi de ce se făcea atunci pe coasta de vest. Tot timpu era ceva total diferit de restul. Nu aveam bani să plătesc nimic şi nici nu ieşeam din casă ca să fac bani. Săream pe acolo. Purtam şosete de lână primăvara, nu ştiu ce era în capul meu. Aveam de brodat un pulover, dar nu urma să mă apuc de el decât peste o jumătate de an. Puloverul ăla rost de paraziţi este cea mai mare operă pe care am realizat-o ever. În timp ce eu nu ştiam că banda desenată este mult mai celebră în alte ţări europene, stăteam prin România unde nu este chiar aşa de bine.

Cu câteva luni înainte de mai(poate iarna), Ana sau Octav(ei au librărie şi vorbesc franceza cu francezi) mi-au zis că ar trebui să mă duc la francezi, că ei au mulţi alternativi. Alternativii ăştia îşi făceau un mini-festival, sau un salon de micro-edition. Eu mă gândeam că mă încadrez, fiindcă sînt foarte underground. Şi sînt alternativ – îmi place să înjur mult şi să desenez fără să fac schiţe înainte. Nu cred că ştia nici un francez de mine, deci chiar eram underground la data aia.

M-am înscris cu Akira la festivalul(salonul) ăsta franţuzesc care se cheamă Vendetta. Are loc în Marsilia, un oraş unde sînt 300 de zile senine pe an. Cred că a avut loc şi anu ăsta*. Noi doi urma să avem un stand acolo(o masă de doi metri). Dar urma un drum foarte lung până la francezi. Din cauză că sîntem foarte serioşi nu am luat nici o măsură de planificare a călătoriei. Cu o săptămână înainte de salon, nu ştiam cu ce să mergem. Avioanele erau deja avioane. Eu nu aveam bani să fac nimic, dar mă gândeam că poate am timp să merg până la francezi dacă tot trebuie şi am zis că merg. Autocarul era singura noastră şansă să ajungem. Am plecat cu TabitaTour într-o dimineaţă. Nu mai ţin minte ce zi era. Aveam bagaje voluminoase – căram după noi câteva zeci de kile de reviste, fanzine, postere(toate fabricate DIY în spiritul salonului). Aveam la noi şi un stash cu altfel de comicsuri româneşti, o selecţie din partea librăriei care plătea drumul.

În autogară am intrat în vorbă cu un tip care lucra în Marsilia. Era acolo în IT sau telecomunicaţii de vreo 10 ani. Dup-aia el a stat în autocar în spatele nostru, lângă o tipă pe care a tocmai o cunoscuse. Vorbeau mult şi nu puteam să mă concentrez la scenariile epice pe care urma să le desenez. Jumătate din autocar era ocupat de ţigani. Probabil mulţi alţi călători erau iritaţi, fiindcă li se părea că un aspect fundamental al vieţii este ca o fiinţă umană să nu pută. Eu mă gândeam că am în sfârştit o ocazie rară să îmi testez tăria stomacului. Nu am borât. Nu ştiu de ce nu fumam atunci. Câteva escale prin România, şi am ajuns la vama ungurească. Eram suspecţi. Un autocar suspect pe care scrie Tabita şi din care se scurge o putoare acră. Am fost rugaţi să ne dăm jos din autocar, să ne luăm bagajele şi să trecem printr-un filtru de ofiţeri vamali. Aceştia m-au ignorat aproape cu dispreţ pentru că arătam foarte civilizat. Din nou în autocar, au urmat o grămadă de autostrăzi. La un moment dat, unul dintre şoferii autocarului şi-a dat seama că vrea să se uite şi el la filme. Televizorul era montat deasupra bordului, într-o poziţie extrem de incomodă pentru şoferi. Aproape inaccesibilă. Eu şi cu Akira stăteam în primele două scaune de pe dreapta.  După ce s-a rugat timp de 24 de ore de călători să se spele pe picioare, şoferul număru’ doi a cedat psihic. S-a apropiat de mine şi mai întâi m-a întrebat dacă îmi put picioarele. Eu mă uit la picioare şi văd că sînt încălţat. S-a dus. A venit un pic mai încolo şi nu a mai întrebat. Avea cumva confirmarea – trebuia să mă mut pe nişte scaune, undeva mai în spate. Îmi puţeau adidaşii. Am trăit un moment extrem de sensibil, mă vedeam nevoit să îmi iau alţi adidaşi. Oricum nu aveam bani, aşa că mi-am băgat pula.

Cu 40 de ore după plecarea din  România, TabitaTour ne-a debarcat pe marginea unei autostrăzi din apropierea Marsiliei. Tipul din IT sau telecomunicaţii era şi el acolo, lângă noi. La un moment dat a apărut Marie, franţuzoaica noastră de legătură. Ea şi cu tipul din IT au schimbat nişte replici complicate în franceză şi ne-am cărat cu ea. El a rămas fiindcă venea un prieten după el. Sau nevastă-sa.

În maşină mai era o fată, care stătea în faţă. La casetofon Marie asculta Don Van Vliet – am ştiut atunci că am intrat în lumea underground din Marsilia. Festivalul ăsta era găzduit de un fel de cămin cultural numit FRICHE. O fostă funcţiune industrială de pe marginea căilor ferate se reincarnase în complexul ăsta de construcţii finisate minimal şi dedicate activităţilor pline de creativitate. Şi un bar imens şi fain. Nu am fost să beau acolo fiindcă făceam economie. Şi oricum atunci îmi plăceau legalele mai mult decât alcoolul. Marsilia era la ora aia capitală culturală europeană – deci ne implicam indirect într-o manifestare de ultra-anvergură. Am ajuns seara târziu. Marie ne-a arătat dormitorul unde urma să ne odihnim pentru 2 seri înainte să se ducă mai departe la un party. Noi eram prea varză. Dormitorul era într-o viluţă mişto, amplasată aparte pe lotul FRICHE.

A doua zi ne-am trezit ca să  mergem la festival(salon). Trebuia să ne amenajăm taraba(o masă). În aceeaşi casă erau cazaţi şi alţi invitaţi ai salonului de micro-comics. Eu eram îmbrăcat foarte prost pentru vremea din Marsilia. Aveam o geacă albastră şi subţire. În Marsilia era un fel de furtună tropicală. A plouat toată ziua. O anomalie, care totuşi nu a reuşit să descurajeze grămada de vizitatori care au trecut pe la Vendetta. La FRICHE aveau loc simultan şi alte evenimente, deci vadul era bun. Cred că vine mai multă lume la orice în Franţa. Deocamdată este doar o teorie. În livingu vilei, un italian cu barbă încerca să îmi arate pe geam cum să ajung la sala cu tarabe de micro-editori(adică un fel de noi). Era complicat, şi nici măcar nu trebuia să ies din curtea aia imensă.

Am luat cu noi kilele de comics şi am plecat să ne instalăm. La Vendetta, un francez tabagist şi cu plămânii făcuţi franjuri ne-a luat în primire: “the fucking roumains!” Numele lui: Paquito.FRICHE este locul unde el lucrează cu colectivul într-un atelier de serigrafie destul de mişto. Am uitat cum se cheamă atelierul, dar francezii alternativi sînt clar obsedaţi de serigrafie. Este un fel de fetiş tehnologic al artiştilor de micro-editions. Gata, mi-am adus aminte – se cheamă Ultimul Răcnet. Serigrafia este într-adevăr high-tech, aşa că este un fetiş bun. Paquito era implicat şi în organizarea Vendetta. O cameră mare şi lungă de vreo 20 de metri era Vendetta. Patru şiruri de mese despărţite de două culoare acomodau câteva zeci de autori independenţi, majoritatea din Franţa. Erau şi oameni din Italia sau Spania. Unul era foarte mirat că am venit tocmai din România pentru salonul ăsta. Cred că se gândea la faptul că drumul dus-întors a durat mai mult decât Vendetta. Jumătate din autori erau veniţi direct de la un Teknival sistat şi încercau să trăiască arta. Restul erau desenatori cu ştate. Cred că mulţi dintre ei dispreţuiau partea comercială a afacerii cu comics, dar Vendetta a fost în definitiv un târg în carne şi oase. La prânz aveam o cartelă cu care ne duceam să mâncăm la o bodegă mişto. Era undeva la 5 minute de mers pe jos. Acolo oamenii se îmbătau – dar noi încă nu ştiam asta, pentru că am fost doar la prânz. Nu mai ţin minte ce s-a vândut cel mai bine la Vendetta. Nu cred că am avut vreun fanzin cu succes de piaţă. Confirmarea că suntem cu adevărat ultra-alternativi a venit încă din primele ore. Mă plictiseam şi geaca era udă. M-am plimbat să văd producţiile altor artişti. Am dat peste un american care făcea şi el o grămadă de serigrafie home-alone. Alt tip de lângă noi desena ceva. Noi îl tot solicitam să ne traducă sloganuri propagandistice sau reclame ad-hoc pentru fanii noştri francezi care ne ştiau că sînt fanii noştri încă.

Prima zi de târg(francezii îi zic salon) se terminase. Seara am fost blagosloviţi cu intrare liberă la un party în l’Embobineuse. l’Embobineuse era un club de terminaţi, dar erau şi oameni bine intenţionaţi pe acolo. La intrare mi-au făcut o carte(lă) de membru care este încă valabilă. Sau era valabilă doar un an. Înauntru ne-am întâlnit cu Paquito, care se simţea responsabil să stea cu noi ca să ne ţină de urât. Dar s-a plictisit repede fiindcă nu aveam nimic interesant de zis. Ne-am întâlnit cu doi spanioli sau portughezi de la Vendetta. Vroiau să se facă praf cu o sticlă de doi litri de pastis. Ăsta era scopul tangibil al excursiei. Cred că aveau dreptate. Am mai stat şi a început spectacolul, un fel de circotecă punk. A cântat o trupă zgomotoasă. Dup-aia un tip închis într-un cort(montat dar nu ancorat) a început să se tăvălească pe jos înconjurat de majoritatea clienţilor curioşi. Avea cu el nişte vopsea. Sau vopseaua era deja pe jos. După aproximativ un sfert de oră, camera principală a barului era mucificată. Am râs mult pe tot parcursul fazei, deci mi-a plăcut sincer. A apărut un tip cu păr şi îmbrăcat într-un costum lucios. A început să recite poezii din toată inima. Între timp, din cort ieşise un tip în chiloţi mânjit din cap până-n picioare cu vopsea. A început să se şteargă de sacoul poetului, Poetul s-a enervat şi din indignare a renunţat la spectacol. Nu a ieşit cu bătaie, ceea ce ar fi dus arta la un nivel superior. Am băut o bere scumpă şi pişată de 250 şi am plecat. Barul devenise singura atracţie a localului, iar tinerii se înghesuiau lângă el ca la reduceri. Akira era nerăbdător să plece. Eu eram cam tot pe-acolo. Oricum nu aveam ce altceva să fac. Nu ştiu foarte bine să agăţ femei, cu atât mai greu mă descurc la punkiste nebune, aşa că am fost de acord.

0000000000001

A doua zi Vendetta a fost la fel – dar cu vreme mişto. Aşa că au venit şi mai mulţi oameni. Au venit nişte mame cu puştii lor de şcoală primară care îşi doreau neapărat posterele colorate la plesneală. Noi băgam preţuri tâmpite care nu aveau nici o logică. Ele erau enervate pentru că trăgeau de ele copiii ăia nesătuli şi egoişti. Vroiau să ştie ce înseamnă desenele mele. Habar nu aveam. Dar copiii lor înţelegeau că nu ştiu, aşa că nu întrebau, ci doar le luau. Pe la finalul celei de-a doua zile de salon, Marie ne-a dat câte un plic cu bani şi ne-a zis ceva de genul: “sper că târgul a fost bun cu voi”. Nu prea făcusem bani, cred că vândusem chestii de aproximativ 50 de euro. Am reuşit să scăpăm de o grămadă de reviste, pentru că i le-am lăsat lui Paquito pe post de mostre ale comisulu românesc contemporan. Odată cu încheierea evenimentului urma partea interesantă. Biletul de autocar era dus-întors, iar ora de plecare era tocmai în noaptea aia, pe la trei, de pe marginea autostrăzii unde ne lăsase TabitaTour la venire. Vendetta se încheiase pe la 6 seara şi noi ne pregăteam să plecăm, ne făceam bagajele şi calculele. Vorbisem cu Paquito şi ştiam că cineva ne va duce cu maşina la parcare pe marginea autostrăzii. Ce nu am înţeles noi este că după salon urma un party-monstru la bodega cu mâncare. Aşa că în realitate singura noastră şansă să plecăm fix în acea seară era imediat după salon şi înainte de party. Dar noi nu ştiam asta, nici nu ne gândeam la asta. Timpul trecea şi noi ne aranjam plecarea cu calm. Am ajuns pe la bodegă la 10-11 seara, ca să vedem cu cine ne trimite Paquito acasă. Party-ul aproape se spărsese, toată lumea era varză, Marie era acasă şi în pat – nimeni nu era în starea legală de a conduce o maşină. Eram blocaţi. Lui Akira nu îi venea să creadă. Mie nu îmi venea să cred că se terminase party-ul la ora asta de culcat copiii. Pe deasupra, a doua zi trebuia eliberat dormitorul. A rămas că discutăm ziua următoare cu Paquito. El nu părea să îşi facă prea multe griji.

A treia zi de Marsilia a început cu dileme. Prea multe aspecte ale destinului nostru erau incerte. Ne-am luat catrafusele şi am eliberat dormitorul. Am mers la atelierul Ultimul Răcnet, unde puteam să ne lăsăm pentru un timp lucrurile. Am folosit telefonul de acolo ca să vorbim cu TabitaTour – puteam să folosim acelaşi bilet întors, dar cursa următoare era peste vreo 3 zile. Paquito a dat din cap – prea mult. Am sunat la Atlassib – ei plecau la 5 dimineaţa a doua zi. Asta era bine, era aproape azi. Ultimul Răcnet a scos banii pentru biletele de Atlassib dintr-un sertar – trebuia să ne întoarcem cu bonul. Am plecat să căutăm agenţia prin Marsilia. Era soare şi răcoare, o vreme excelentă. Ne-am şi plimbat un pic. Agenţia era greu de găsit pentru că aveam prea puţină franceză la îndemână. Când ne-am întors la Ultimul Răcnet cu bonurile şi biletele, Paquito ne-a dat o invitaţie(evident serigrafiată) la un concert la fel de punk fix în seara aia – dar în altă cârciumă. Am mai belit ochii la tot ce se putea examina în atelier – dar inevitabil trebuia să ne continuăm viaţa. Ultimul Răcnet trebuia să se închidă şi el. Paquito ne-a dat ziua bună şi s-a cărat înspre unde avea şi el treabă. Mai erau vreo 15 ore până la plecarea autocarului. Trebuia să ne bucurăm de Marsilia. Am luat-o spre gară, care era uşor de găsit. Ajunşi acolo, eu m-am decis să îmi las rucsacul şi posterele la bagaje de mână. Depozitul de bagaje al gării era cu mult mai securizat decât credeam. Mai târziu am văzut nişte soldaţi cu şosete flauşate albe care patrulau prin gară. Eu mă gândeam cu mare speranţă că o să pot veni la 5 dimineaţa să îmi iau bagajul. Totuşi, m-am uitat la program – de la 10 la 7. Reuşeam să scap de revistele nevândute pentru câteva ore. Ne-am mai plimbat printre oraş, printre turişti, ne-am uitat la nişte case şi am trecut printr-o piaţă de cartier înghesuită ca un bazar improvizat. Tot felul de ţigani români se distrau fără stres şi prezenţa lor mă ajuta să îmi păstrez stabilitatea psihică. Aerul mediteranean îmi flutura geaca aia inutilă încoace şi încolo. Pierdeam o grămadă de timp prin Franţa pe post de turist involuntar. Străzile erau vechi şi casele erau vechi şi înalte dar nu aveam chef de ele.

Vroiam să mă întorc în Bucureşti şi să o frec prin casă fără nici o ţintă. Cu tot cu suplimentul cultural care mi se livrase prin Marie aveam deja banii de chirie – subvenţia franţuzească pentru cultură se răsfrângea şi asupra vieţii mele ilustre. După ce s-a închis la bagaje de mână am tras de timp prin gară până când am aflat pe la 11 noaptea că se închide şi gara. Noi, bagajele noastre inutile şi un echipaj compact de boschetari trebuia să eliberăm lobbyul modern al gării din Marsilia. Era modern, avea o pianină publică legată cu cablu de un stâlp, biciclete terapeutice care îţi încărcau smartphone-ul şi copaci frezaţi care împrospătau aerul transferoviar. Am luat în serios funcţionarii gării şi am ieşit să stăm în picioare în faţa clădirii, unde era parcarea pentru autocare. Tot felul de gagii treceau pe lângă noi cu beri în mână. Unii ne cereau chestii. Noi încercam să ne vedem de treabă, care era aşteptatul sec. Un vagabond care a auzit că vorbim româna a zis ceva dar nu mai ţin minte ce. În societatea noastră bi-umană mai apărea şi bombăneala, dar în general spiritele se păstrau sus. Nu cercetasem cu atenţia gara, care nu era efectiv închisă. Probabil funcţionarii lăsau intenţionat intrări deschise pentru homleşi din cauză că Franţa este o ţară de comunişti sensibili. Pe la unu noaptea am realizat şi noi că totuşi gara nu era complet izolată împotriva pătrunderii fiinţelor umane. Ne-am păstrat circumspecţi poziţia, chiar dacă începea să fie frig. Prea frig pentru mai. Eram varianta de Jay and Silent Bob cu bagaje. Doar că vorbeam amândoi – evident despre comix. La un moment dat spre ora trei a apărut un student african care aştepta ceva, un tren. Am schimbat vreo două replici şi a plecat să îşi vadă de treabă. Peste câteva momente era înăuntru – îl vedeam prin peretele cortină. Dar toate uşile vizibile erau închise. Din când în când, homleşi treceau prin dreptul pereteleui cortină şi încercau fiecare dintre cele treisprezece uşi – aşa ştiam că sînt închise. De fapt gara nu era efectiv o clădire închisă, ci mai degrabă un pavilion mare deschis către căile ferate şi închis spre oraş cu un perete cortină. Am aflat mai încolo, spre ora 4, că o uşă rulantă de pe altă latură a gării era punctul de intrare neoficial. Ne-am aşezat pe o bancă în pavilion şi am aşteptat să  se facă 5. La 5 trebuia să vină autocarul. Autocarul nu a venit la 5.

Tweet about this on TwitterShare on RedditShare on FacebookShare on TumblrEmail this to someoneShare on LinkedInDigg thisShare on Google+Pin on PinterestShare on StumbleUpon

About the author

petre

îmi place boxul cu oameni
încerc să fac bişniţă cu comicsuri
merg până la capătu lumii pentru un prânz
compus din slană şi ceapă

Permanent link to this article: http://comixuri.ro/interviu/am-fost-anu-trecut-la-marsilia/

1 comment

  1. Akira

    Si drumul de intoarcere a fost cu Atlassib.
    Alta treaba, alta clasa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

NU ESHTI ROBOT * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers