«

»

Print this Post

Columna În Milenii

 

party roman cu sulitse dacice

 

Adaptare de Vasile Mănuceanu după Titus Popovici

Desene de Viorica şi Vintilă Mihăescu
digital full aici

 

“Columna” este o bandă desenată care m-a impresionat cu adevărat, total şi ireversibil. În ea, o grămadă de eroi se înfruntă la greu pentru glorie eternă, victorie decisivă, destin naţional, pajişti, industrie, vite… ştiţi povestea. E adaptarea unui film cu acelaşi nume – o dovadă de entertainment integrat de care orice comunist cu şcoală şaişoptezecistă ar fi mândru din părţi.

Obişnuiam să beau nişte beri, în fiecare duminică dimineaţa, într-o “groapă” semi-dezindustrializată din apropierea morii lui Assan, un loc drăguţ şi modest unde se adunau toţi beliţii Oborului pentru un after-party cu luminile aproape stinse. Localul ăsta era populat (din păcate) şi de fraieri fără viitor dar şi de şmenari destul de deştepţi, implicaţi în diferite tipuri de contrabandă(în special cu fertilizatori ilegali). Veneau, de fiecare dată, câţiva tipi pe oră care să încerce să vândă iarbă unor alcoolici atât de sparţi încât nici nu mai ştiau cum să pună între paranteze un gând derivativ. Nu am de ce să mă plâng, chiar dacă la prima vedere sună destul de deprimant – locul era simpatic, era viu, aproape viu în orice caz. Soarele bătea la fix exact pe picioare, sub genunchi, doar atât cât trebuie. Acolo am descoperit într-o zi care se desfăşurase cu maximă plictiseală, o revistă terfelită cu un episod din banda asta. Marginile revistei erau înnegrite din cauza expunerii la o flacără deschisă, interiorul avea tăieturi aleatorii care în unele cazuri străpungeau mai multe pagini. Măzgăleli isterice cu pixul distruseseră deja o mare parte din expresiile personajelor. Dar eroismul patetic care încă reuşea să treacă din tipăritură printr-un metru de aer îmbâcsit cu fum de tabac ieftin direct în spatele ochilor mei, pe nişte retine aproape desprinse, îmi înroşea obrajii. Purtam nişte ciorapi negri care se ascundeau lipsiţi de cute în balerinii mei preferaţi, roşii satinaţi. Un dobitoc scurmase pe dragii de ei şi saliva în faţa mea, aplecându-se din reflex cu 5 grade – nu vroiam să fiu nici prostituată dar nici proastă. Atâta timp cât berea îmi ţinea gâtul drept şi neted mă mulţumeam să amân banda pentru apartamentul de mai târziu.

 

mori, romanule gay

 

Despre ce este vorba de fapt în această operă de bandă desenată? Din câte îmi dau eu seama, nu prea are legătură cu coloana construită de Traian, ci aş spune că opera însăşi vrea să fie o coloană în formă literară a faptelor care au condus la formarea poporului român sintetic, prezentate din prisma dacilor (nişte tipi fără îndoială duri, dar nedreptăţiţi de istorie din cauză că nu prea se oboseau cu scrisul).
În epocă, dacii erau printre cei mai macho tipi care îşi umflau muşchii prin bazinul indo-european. Din păcate pentru ei, vecinii numărul unu* ai “europenilor” erau romanii – care se dovediseră cu adevărat şi mai macho, şi mai motherfuckeri. Mamele erau ale dacilor, fuckerii erau romani(motiv reluat în bandă – împreunarea daco-romană se face între un bărbat roman şi o femeie dacă, obligatoriu). Nu asta-i important la urma urmelor pentru noi şi pentru banda asta, ci cum a fost rezolvată asimilarea dacilor de către romani.

A doua ocazie prin care am avut plăcerea de a mă întâlni cu această capodoperă de continuum text-imagine s-a consumat undeva în apropierea limitei conforme dintre judeţele Braşov şi Covazna. Încercam să campez (aproape) singură şi liniştită la umbra copacilor de lângă Augustin, lângă susurul gingaş dar neobosit al râului Olt, netulburată de nici una dintre distracţiile urbanităţii moderne care îmi solicitaseră în ultimul timp creireul la maxim. Îmi cumpărasem un pui de căprioară pe care îl duceam în lesă şi îl hrăneam cu toată dragostea mea dar şi cu piersici. Limba sa lungă, moale şi un pic rugoasă îmi făcea dimineţile un vis. Diverşi hipioţi iubitori de festivaluri absurde încercau să se organizeze şi să schimbe lumea, undeva la 2 km sud de mine. Undeva în jurul prânzului(adică atunci îmi luam eu prânzul), echipajul local de jandarmerie a descins peste rulotele lor insalubre cu un zgomot infernal care îmi dădu dureri de cap pentru încă o lună. Din nefericire, vacanţa mea secretă se transforma din ce în ce mai tare într-o capcană coşmarescă depolitizată şi piperată cu diverse violenţe estivale neregulamentare dintre cele mai gălăgioase. Mă durea capul, păsărelele ciripeau, scormoneau, culegeau, piguleau şi mă enervau. Sub pătura mea din păr de cămilă birmaneză se afla îngropat pe jumătate, în nisipul jegos aluvionar, un alt exemplar din publicaţia Cutezătorii. Soarta ştie cum a reuşit această năpăstuită revistă să se depună printr-o extrem de infimă şansă sub minusculul dar adorabilul meu “camping”. Am deschis la întâmplare revistuţa şi nu mare mi-a fost mirarea să găsesc episodul 7 din “Columna”, în care un dac cu alură socratică declară în faţa romanilor: “v-am hrănit, v-am dat de băut, dar nu-mi cereţi să vă iubesc!”. Adânc. Pe malul Oltului, stăteam tolănită şi îmi imaginam cum ar fi sărit Gerula peste trădătorul Bicilis, aruncându-l de pe cal în apele îngheţate ale fluviului alb şi învolburat ca barba epocală a preotului personal al marelui Decebal/Amza Pelea.

Aş putea trece acum bref la un rezumat care să arunce un pic mai multă lumină peste punctele cheie ale benzii, dar are douăzeci de episoade epice… şi e prea multă umplutură lacrimogenă. Citiţi-o cu supapa de lacrimi deschisă. Totul se învârte într-o zonă ambivalentă în care autorii încearcă să împace înfrângerea dacilor invincibili cu măreţia colonizatorilor semi-ticăloşi romani. Romanii trebuie să fie în acelaşi timp un factor pozitiv(ca parte din originea românească etern pură) dar şi cotropitori nemiloşi, hoţi etc. Cele două popoare ireconciliabile stau totuşi la baza românilor, aşa că trebuie să se întâmple ceva la un moment dat prin care să se unească. Spre final apar popoarele migratoare(barbari de alt tip, nu ca dacii) împotriva cărora coloniştii romani căsătoriţi cu gagici dacice(cele mai frumoase încă din 105 e.n.) se aliază cu dacii liberi ca să păstreze Dacia liberă. Foarte frumos, independenţa rasială(destul de vagă) tronează pentru totdeauna, mai ceva ca în paradis. Gerula este un personaj tare cu un nume tare(după mine protagonistul): el crapă în stânga şi în dreapta, e mânat de o obsesie atotputernică, trăind numai pentru răzbunare( a lui Decebal, desigur). Până la urmă nu ajunge să îl omoare pe Traian, dar primeşte un proxy destul de satisfăcător în colonia romană. Tipul ăsta e Tiberius, care are un copil cu o băştinaşă(e pus pe integrare). Pe copil îl cheamă Traian!

 

Banda e bine desenată, îmi plac haşurile alea din puncte, ridurile extreme şi atent detaliate de pe feţele de piatră ale tuturor acestor “oameni vechi”. Îmi mai place şi coloritul, este destul de extravagant şi pe alocuri total absurd – deci nota 10. Predomină tonurile pământii, nisipuri, grohotişuri şi culori de grâne, peste care mai intră din când în când câte un roşu isteric direct pe faţa personajului din prim plan = splendid!. Roşul e omniprezent la romani, fiindcă aşa aveau ei mantiile şi perdelele. Se vede că e trace-uit(decalcat?) prin multe locuri (e necesar un studiu mai aprofundat dar aşa mi se pare acum), probabil după imagini din film sau ilustraţii publicitare(unii figuranţi au câteodată expresii complet rupte de filmul benzii, dar arată bine şi chestia asta întăreşte, măcar local, feelingul de sploitation aberant). Compoziţia cadrelor, statică şi monumentală de îmi vine rău, preia şi o grămadă de idei din zona de afişe cinematografice. Perspectiva ascendentă este reluată cu elan ca să transmită, în toate direcţiile, patriotism şi valuri de frişcă eroică.

 

 

Dacă stau să mă gândesc bine, nu pot găsi o ocazie mai potrivită decât aceasta prin care să fac trecerea către cel de-al treilea eveniment întâmplător care m-a făcut să îmi aplec genele ne-alungite(sută la sută naturale) asupra Columnei – acest vestigiu preţios de bandă desenată românească.
Stăteam şi mă miram în gol, într-o grădină zoologică extrem de limitată, undeva la marginea Botoşaniului. Eram îmbrăcată un pic prea gros pentru vremea de atunci. Urşii ăia râioşi salivau deznădăjduiţi, căutându-şi umbră pe lângă încercuirea de beton a gropii lor comune. Îmi doream să le arunc un păstrăv proaspăt scos din iaz, dar nu aveam niciunu la mine, nu aveam nici cum să fac rost de unu şi nici nu cred că aveam voie. Mă tot plimbam căutând un fost coleg de tură care lucra acolo (prin care trebuia să intru în contact cu un fost coleg al unui prieten de pe vremea când lucram în altă parte), şi nu reuşeam sub nici o formă să mă orientez printre atâtea ţarcuri părăsite şi mormane de jeg, îngrămădit discreţionar pe marginea aleilor. Probabil că se vedea perplexitatea pe faţa mea, cum îmi visam în sevraj nicotinic şi cu ochii deschişi viitorul scurt şi incert, trezindu-mă din acest vis viu fără să îmi mai aduc aminte nimic. Am întâlnit, spre plăcerea mea, un tip care probabil că trebuia să se ocupe de şapte egrete slabe ca moartea, dar se delecta în apropierea lor cu un Cutezătorii destul de bine conservat . Avea o barbă stufoasă, îmbâcsită şi plină de frişcă (pe care o mânca dintr-o găleată de plastic standard, de un litru). Mi-a zis cu un zâmbet tâmp pe faţă că nu există hrană pentru animale decât patru zile pe săptămână. I-am zis că îmi trebuie o ţigară. Revista era mânjită cu frişcă şi paginile înmuiate se dezlipeau unele de altele cu un zgomot discret, vag erotic.  Îngrijitorul citea episodul XIV din Columa în Milenii: coloniştii romani – care şi-au construit aşezarea exploatând “meşterii daci”(?!) – privesc îngroziţi la semenii lor asasinaţi de cetele dacilor liberi, organizaţi sub Gerula Răzbunătorul. Drama invadatorului standard se conturează din ce în ce mai tare pentru romanii perpelecşi, care nu ştiu ce să facă cu dacii liberi(acum în ofensivă). Răspunsul evident este să facă copii. Şi iată explicaţia sintezei daco-romane(cât de fericită am fost când am realizat asta ceva mai târziu, singură în pat). Nu am habar de ce se cheamă Columna “în Milenii”, dar sună fain.

 

————————————————————-

*adică nu puteai să te întorci în nici o direcţie fără să dai de romani

Tweet about this on TwitterShare on RedditShare on FacebookShare on TumblrEmail this to someoneShare on LinkedInDigg thisShare on Google+Pin on PinterestShare on StumbleUpon

About the author

angela

m-am născut să citesc benzi desenate, dar sunt o fată muncitoare aşa că trebuie să îmi fac timp, cu greu, pentru acestă plăcere salamică.
îmi place să mănânc extrem de încet şi să citesc în picioare în timp ce privesc şi înregistrez metodic panorama schizoidă a Bucureştiului, care mă inspiră.
beau salitos, beau nefiltrată, fumez cămile galbene, mă piş în picioare în spatele CEC-ului ( în grădină).

Permanent link to this article: http://comixuri.ro/bandaveche/columna-in-milenii/

1 comment

  1. Alin

    Moar by Angela!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

NU ESHTI ROBOT * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers